Societatea Junimea n-a fost un loc, n-a fost un grup, n-a fost, in nici un caz, o institutie plicticoasa, o lectie de manual, a fost o lectie de viata si o stare de spirit: aceea care-i insufletea pe tinerii de varste cuprinse intre vreo 20 si 30 de ani, intorsi de la studii din strainatate cu gandul de a umple un loc gol pe harta treburilor romanesti. Norocul Junimii in anii ei cei mai buni si mai prolifici au fost scriitorii de varf, numiti azi clasici, impreuna cu capul critic al Societatii, Titu Maiorescu. Insa norocul Junimii in posteritate a fost un scriitor de rang doi, dovada ca istoria literara nu se sprijina numai pe umerii gigantilor. Ca sa fie si sa ramana pentru oamenii viitorului mai mult decat o pagina de dictionar, Junimea avea nevoie de un narator: prezent, activ, implicat, dar mai ales fidel, una dintre cele mai rare calităti ale scriitorilor. Si indeajuns de format in spiritul cartilor bune ca sa nu-si rateze misiunea. Acest om a existat, si numele lui este Iacob Negruzzi.“ (Ioana Parvulescu)