In umbra cea de seara,
Cantul lui suna a jale!
E un cantec trist,
Ce n-are asemanare!

El bajbaie incet, se mira, tace,
Sunetu-i ce abia se-aude,
Ii urzeste calea-i
Spre intuneric, moarte…

De-abia rasufla; batut de vanturi si de ger,
Numai din zgarciuri si ranile din el.
Sunt rani ce odata l-au durut, acum doar amintiri,
Cu glasu-i stins, le-mpartaseste nemuririi.

E cantec trist,
Ce odat’ a murmurat
Acum doar ceru-i nalt e martor,
In singuratatea anilor, uitat…

El:
O, cat as vrea sa zbor si ce n-as da,
Sa simt iar briza marii-ntinse-n aripi,
Cu valurile-i zbucium neincetat,
Sa fiu iar langa tine, liber, salvat!

Sa ‘nalt iar aripa spre soare
Asa cum faceam odat,
Sa cuprind intreaga vale
Si sa zbor neincetat.

Da, rau mai e Dumnezeu,
De ce il lasa singur?
La greu, la grea-ncercare,
In padurea neagra, sa afle o scapare.

Un minut doar, de un dulce chin
Doar o imbratisare si un lung suspin.
Apoi gata, nimic mai mult! I-ar fi de-ajuns.
Murita fericit, far’ de gand ascuns!

Ea:
Sunt eu? O tare as vrea…
Mi se tanguie ceva in suflet!
Doare ceva…
Ce este?

O! Ce viata-i asta! Nu asa!
Mai bine mor…
Far’ acea simtire a clipe-i de amor?
Far’ de tine-n suflet, trupul imi e gol…

Si somnul cel mai dulce,
Ce langa moarte-apune
Nu poate fi oprit…
Nici chiar de tine! Daca-ai fi cu mine…

El:

De ce Doamne ingadui,
De ce sa suferim?
Sa vedem atatea…
Pline de venin!

De ce ingadui tu, toate acestea
Si toate pana cand?
Sa simta el amarul, sarea
Din fata-i cu suspin?

Cine a putut?
In mii de chipuri,
Sa rupa ce era odat’
De-un Bun facut si acum.. uitat!

Ea:
Iubirea-i vesnica, asa se zice
Dar, pana cand e vesnicia?
Nineni n-a zis…
In jur, se tace! Atarna-n abis.

Tu poti-ntalni o stea, in cale-ti
S-o canti cu inima,
Fiinta-ntreaga, tu ai s-o dai,
Traindu-ti fericirea!

Sta scris cu semne clare
In mintea-mi: sa te vad!
Nu pot sa indur,
Sa n-am eu langa mine, acel tril… atat de pur!

El:
Ochii imi sunt uzi, de indurare,
Chin si dulce asteptare!
Te vad venind…
Dar… doar sperare!

Ea:
Nimic real.. numai un vis,
Ce din mine inca, parca nu e stins!
Nu se va rupe-odata?
Voi fi la nesfarsit? Mereu neimpacata, invinsa de-un apus?

Cin’ a inventat doru’?
Sa si-l i-a ‘napoi!
Sa si-l duca sigur
Povara creator.

Cufarul ce-l port cu mine
E incarcat cu dor de Tine!
Mai bine.. dus pe rau,
Decat purtat… cu atata chin!

Rau-l spala, si-l usuca,
Nu mai vine, se tot duce.
Zarea, nu il mai cuprinde
El se pierde… nu mai vine!

*

Ascutit, patruns in trup, deodata
Ca un fulger doar, a fost de-ajuns,
Si dusa a fost, cu ale ei doruri
Si muta acum, spre inaltimi.

Toate ce erau frumoase,
Ce odat’ ele-au contat,
Toate in scrum si publeri multe,
In neant s-au cufundat.

El:

S-a dus tot!
Acum nimic!
Ea, fericirea mea, intr-o clipa
Doar atat! Te-ai stins!

*

Tipa…