O ultima dorinta mai aveam. Sa mai simt apa. Sa mai ating apa o ultima data. Sa mai sorb inca o data din ea. Imi aduceam aminte ca la inceput voiam sa scap de ea, o uram. Si asa am ajuns in pustiul fara de ea care m-a facut sa nu ma gandesc decat la ea. Acum am ajuns sa mi-o doresc mai mult decat insami viata.
Praful aspru al nisipului care imi invada corpul prin nas si gura, atat de innecacios, a disparut. La fel si zgarieturile pe care mi le facea prin nari si prin trahee. Nu am mai simtit nimic si mi-am inchis ochii, asteptand sa ma ia cu ea.
Pamantul de sub mine a disparut. Cadeam, pluteam, zburam, ma prabuseam.
Prima data am simtit racoarea placuta. Dupa soarele arzator din pustiul rosu, acea racoare era divina. Ceva imi gadila pielea. Simteam pe spate, apoi a crescut si senzatia mi-a acoperit si bratele si picioarele. Dar tot era bine. Apoi, a mai crescut si mi-a invelit pieptul si burta. Atunci, o mica agitatie m-a cuprins. A ajuns la barbie, iar panica m-a cuprins, dar nu m-am putut misca. Mi-a înghitit gura, era la nas. Cu o ultima respiratie, m-am cufundat. Era apa. Cea pe care mi-o doream cu atata ardoare. Cea pe care o consideram salvatoarea vietii mele, acum ma omora. Ma ineca si ma omora, dureros. La fel de dureros ca lipsa ei. Inima imi batea nebuneste, corpul, inainte paralizat, acum se zvarcolea. Si cu un tipat, care m-a facut sa deschid larg gura pentru a imbratisa apa navalitoare, am reusit sa ma ridic deasupra ei. Apa iesea din corpul meu, impinsa afara de aer. Am respirat cu nesat un aer curat, placut. Si am vazut unde ma aflam.
Eram inconjurat de verde si negru. Pamantul era negru acoperit de o iarba fina verde. Stateam intr-un rau cu o apa atat de curata ca puteam vedea pietricele de pe fund. Nu foarte departe erau stanci abrupte inverzite. Un peisaj care mi-a furat respiratia. Peste tot era viata. Iarba parca se misca. Pamantul parca respira. Raul parca vorbea, iar stancile protejeau. Toate erau pline de viata, care o depasea pe a mea.
O ultima clipa inainte sa-mi dispara. O ultima curatare a plamanilor mei parjoliti, o ultima mangaiere a pielii mele arse, o ultima bucurie pentru ochii mei omorati de rosul de pretutindeni.
M-am ridicat din rau. Imediat ce am ajuns la marginea lui, m-am aplecat si am sorbit din el. Simteam apa curata cum patrunde in corpul meu. Simteam viata din ea cum se contopea cu viata mea. Am stat pe marginea lui, jucandu-ma cu mainile prin apa clara si racoroasa. Mi-am spalat fata incinsa. I-am atins pietricele de pe fund, netede si lucioase. Sufletul mi s-a calmat. Am acceptat linistea si bucuria. Si am zambit raului. Mi-am luat la revedere de la el. Stiam ca este ultima data cand aveam sa mai beau apa, ultima data cand aveam sa-l mai simt.
M-am ridicat de pe marginea raului si m-am plimbat putin pe pamantul negru. Am ingenunchiat din nou. Am luat in pumn pamantul caldut si fin. I-am simtit viata. L-am mangaiat si l-am lasat sa-mi cada din mana pentru a ajunge acolo unde ii era locul. Caci el nu apartinea nimanui, nu apartinea oamenilor. Nu aveam niciun drept asupra lui. Mi-am lipit fruntea de el, multumindu-i ca ma lasa sa fiu acolo, cu el, sa pasesc pe el pentru ultima data. Ca m-a primit si mi-a dat un moment de pace si mangaiere.
M-am ridicat si am ajuns la iarba verde. M-am lasat in mijlocul ei in genunchi, iar ea a inceput sa danseze in jurul meu. Ma primea in sanul ei si imi mangaia sufletul obosit. Vantul batea incet, iar dansul s-a transformat intr-un cantec de leagan. Mi-am dat seama cat de obosit eram de fapt. Lupta a incetat.
M-am intins pentru ultima oara pe iarba. Priveam cerul senin. Era albastru deschis, cu petele albe ale norilor pufosi. Linistit, fara urma de furtuna. Fara nicio zbatere. Precum imi era sufletul.
– Micul meu univers, am soptit, aveam o voce linistita.
Iarba a inceput sa cresca in jurul meu din ce in ce mai inalta. Si mai inalta, si mai inalta, pana a devenit mai inalta decat mine. Pana m-a umbrit. S-a aplecat peste mine si m-a acoperit.
Ea m-a ingropat si m-a dus sub pamant acolo unde imi era locul. Si m-a facut să uit de chinurile inecului, de durerea naufragiului, de usturimea caldurii, de asprimea nisipului, de durerea corpului si de oboseala sufletului meu. Mi-a adus o ultima mangaiere, o ultima gura de viata, o ultima liniste. Corpul meu nu a mai fost in durere si a putut sa se opreasca din fortare, iar sufletul meu nu a mai fost prea obosit ca sa-si poate incepe odihna.