M-am trezit zbatandu-ma dupa o gura de aer. Incercam sa-mi fortez corpul sa se miste, pieptul sa se umfle, plamanii sa se umple cu aer. Inima imi lovea interiorul corpului prea puternic. Urechile imi tiuiau, ochii nu-mi vedeau nimic. Si, in acel moment, am crezut ca o sa mor sufocat. Cu un sunet gutural, am reusit. Un aer fierbinte mi-a patruns in nari. I-am simtit traseul pana in plamani, parjolindu-mi interiorul, mocnind in plamani, dar asta m-a ajutat sa ma simt in viata. Sa-mi simt trupul, sa ma simt pe mine.
Am deschis ochii. Cand ii inchisesem? Ii inchisesem? Crezusem ca ii avusesem deschisi tot acest timp si ca nu puteam vedea nimic sau poate ca nu era nimic de vazut, dar poate ca ii tinusem inchisi pana acum. Poate ma inselasem. Primul lucru pe care l-am văzut a fost cerul. Sau ceea ce ar fi trebuit sa fie cerul. O imensitate de un rosu stacojiu se afla deasupra mea, undeva foarte departe. Am reusit sa ma ridic in sezut, simtind cum corpul lovit mi se dezmorteste, iar imprejurimile m-au socat. Am vrut sa plang, dar lacrimi nu mai aveam. Am vrut sa tip, dar glas nu mai aveam. Am vrut sa sar in picioare si sa ma lupt cu nimicul care ma inconjura, dar energie nu mai aveam. Unde eram? Unde se afla aceasta intindere de nisip rosiatic? Peste tot era terenul plat, nisipos. Vedeam doar orizontul fumegand, care imi arata nimicul. Nici o duna, nici o ridicatura, nici un munte, nici un copac sau mcar un fir de iarba, nici o vietate. Unde disparuse corabia pe care fusesem? Unde disparuse oceanul pe care navigasem? Panica ar fi trebuit sa ma cuprinda, dar nu a făcut-o. Poate ca eram prea obosit. Poate ca linistea apasatoare a cerului stacojiu nu ma lasa sa simt nimic.
M-am trantit inapoi pe nisip. Stiam ca aveam sa mor aici, asa ca m-am intins in asteptare. Si am stat, privind cerul. Nu era nici o stea pe el. Nici luna, nici soarele. Era oare adevarat? Parea foarte aproape de mine. Oare daca aveam sa-mi intind mana, aveam sa-l ating? Dar nu am facut-o. Aveam sa mor, deci nu mai conta daca atingeam cerul sau nu. Nu mai aveam timp sa ma bucur. Am inchis ochii, caci nu mai voiam sa vad acel cer obsedant.
O smucitura m-a trezit. Ceva puternic cazuse pe pieptul meu si nu ma lasa sa respir. Primul instinct a fost sa ma zbat, sa ma zvarcolesc, dar trupul nu mi se misca. Eram tintuit. Am deschis ochii. Din nou cerul acela care ma innebunea, iar ceea ce cazuse pe pieptul meu a disparut si mi-am simtit trupul mai usor ca niciodata. M-am ridicat in picioare fara sa ma gandesc prea mult. Cerul de sange era gol, precum sufletul meu. Si am pornit la drum.
Primul pas mi s-a afundat in nisip, acoperindu-l. Cand mi-am ridicat piciorul, nisipul s-a revarsat in jurul lui, pierzandu-se in mai mult nisip. Pas dupa pas, dupa pas, dupa pas, mergeam si ma indreptam spre nimic, dar nu ma opream. Nimic nu aparea in fata mea, ochii mei nu dadeau de nimic decat de nisipul rosiatic care se intalnea cu cerul de un rosu inchis. La cer am renuntat sa ma uit caci ma sufoca cu goliciunea lui. Si am mai mers, pana picioarele au inceput sa oboseasca. Si am mai mers, pana picioarele mi-au devenit grele. Si am mai mers, pana am inceput sa ma clatin. Si am mers pana cand setea m-a cuprins si m-a facut sa simt cum mi se usuca gura si apoi gatul si pieptul. Si am simtit cum peretii interiori ai gatului mi se lipsesc, de la uscaciune, unul de altul si nu mai lasa aerul sa intre. Si ma sufoc. Panica m-a cuprins, dar inima nu-mi mai batea puternic. Ciudat, ar fi trebuit sa-mi simt inima in piept, dar eu nu o mai simteam, iar asta m-a linistit. Daca nu-mi mai simteam inima, poate ca nu o mai aveam si asta insemna ca nu mai aveam mult de trait, caci fara ea nu puteam trai. Aveam sa scap din acest univers uscat, rosu, din acest univers al nimicului. Speram sa ajung asa in universul meu. Si de atunci, am mai mers putin, pana m-am prabusit.
– Micul meu univers, am soptit, dar vocea nu mi-am recunoscut-o.
Chiar eu vorbisem? Eu rostisem acele cuvinte?
Am cazut cu fata in nisip. Am respirat particulele aspre ale nisipului, care m-au zgariat pe interior. Am tras aer pe gura, dar m-am sufocat cu si mai mult nisip. Ma invada, imi intra in corp si simteam cum ma face sa devin una cu el. Oare aveam sa ma transform in nisip? Oare tot nisipul care ma inconjura si il respiram acum era, de fapt, ce ramasese din oamenii care ajunsesera dintr-un absurd aici si se transformasera? Nu as fi vrut sa devin nisip, sa devin o parte mica din ceva prea mare si prea intins. Daca particulele in care ma transformam aveau sa se desparta unele de altele si sa se piarda printre celelalte? Aveam sa simt asta?
Voiam sa mor om. Aveam sa mor. Stiam asta. Simteam Moartea cum se apropie de mine sa ma ia cu Ea. Era frumoasa. Oare ceilalti oameni care erau pe moarte stiusera ca aveau sa moara, simtisera ca Moartea se apropia de ei? Oare ei o vazusera? Ii vazusera frumusetea? As fi vrut sa beau putina apa, sa am mai multă putere, ca sa o pot privi mai mult.
– Ia-ma cu tine, du-ma altundeva!