Eram pe punte impreuna cu alti cinci marinari, care pregateau panzele pentru ca vasul nostru sa fure puterea vantului pentru a prinde viteza. Stateam si priveam Soarele, ca pe un zeu, acum binevoitor si ma rugam ca si Luna sa fie la fel de miloasa ca fratele ei. Un zgomot impertinent mi-a intrerupt rugaciunea. Atentia mi-a fost captata de doi marinari care aranjau un butoi, cel care cazuse si ma fortase sa revin pe corabie. Am incercat sa nu-i bag in seama, iar spiritul meu sa poata evada din nou din trup si sa se duca in templul selenar, unde sa se roage impreuna cu preotesele Lunii. Dar nu am reusit.
Furia mi-a involburat sangele care imi clocotea prin intregul trup, mania mi-a cuprins spiritul si am fost orbit pentru o clipa de cutezanta lor. M-am repezit la ei, dar nu le-am spus nimic. Cei doi barbati s-au holbat la mine, sau cel putin la privirea mea plina de ura. M-am indreptat, pentru ca, doar dupa cateva minute, mi-am dat seama ca stateam cocosat, iar spatele incepuse sa ma doara. Am plecat fara sa le spun nimic. Unor marinari ca ei nu puteai sa le arunci nici macar o vorba. Plin de scarba provocata de niste oameni lipsiti de orice spirit, sau credinta, m-am apropiat de capitan, care era la carma.
– Domnule capitan, cam cat mai avem? Stiti, nu doresc sa va enervez, sau sa va grabesc, dar totusi am promis ca vom ajunge la destinatie pana maine dimineata.
– Daca am promis ca vom ajunge maine dimineata, atunci o sa ajungem, domnule. Stati linistiti si relaxati-va, uitati cat de frumos este cerul si cat de fierbinte este Soarele. Haide sa ne bucuram cat mai putem de ele, imi raspunse capitanul in timp ce tinea un cerc al infinitului de lemn.
Chiar daca echipajul corabiei parea cam lipsit de orice cultura, capitanul avea o oarecare sclipire, care ma atragea la el. I-am zambit si am inceput sa ma plimb pe puntea de lemn deschis cu cercuri de culoare inchisa. Eram nervos pentru ca inca nu se vedea pamantul. Eram captiv intr-un infinit al albastrului. M-am asezat, proptindu-ma de un perete de pe punte, mi-am luat carnetelul si am inceput sa-mi notez idei despre studiile mele.
Nu mult dupa aceea cred ca am adormit, deoarece m-am trezit lovit de ceva rece si dur. Eram ud, iar noaptea a luat in stapanire micul meu infinit albastru, transformandu-l in ceva negru si grotesc. Mi-am inaltat privirea spre Luna, respirand cu multa greutate, care era deja pe tronul meu, guvernand acum peste toate sufletele. Picaturi reci de lacrimi insangerate mi-au biciuit fata. Stelele erau si ele pale, ascunzandu-se dupa zidul de nori.
– De ce plangi, am intrebat eu in neant, reusind sa gasesc putin aer caruia sa-i folosesc puterea pentru a putea ragni, ca o bestie. O greutate imaginara, ucigatoare mi s-a pus peste piept si pentru o perioada interminabila nu am mai putut respira. Panica m-a inghitit, frica m-a innecat.
Ca raspuns corabia s-a aplecat, iar un val m-a lovit. Mi-a furat corpul, tarandu-l pana la marginea puntii. M-am uitat in jos la valurile de smoala, inima imi batea nebuneste, incat am crezut ca o sa raman fara ea. O prapastie fara fund se intindea chiar la picioarele mele. Frica m-a fortat sa ma uit la cer pentru a ma ruga, dar un alt hau a luat nastere. Am inchis ochii sperand ca totul va disparea. Dar eram inconjurat de un abis nesfarsit in care orice spirit pierea. Speriat, am incercat sa gasesc pe cineva, dar toti marinarii disparusera.
– Domnule capitan?
Dar nimeni nu mi-a raspuns, decat bubuitul unei furtuni ireale. Ingrozit am vrut sa ma prabusesc pe punte si sa incep sa plang. Dar ceva din launtrul meu m-a făcut sa ma opresc dintr-o fapta sinucigasa. Chiar daca numai pentru cateva momente, mintea mi s-a eliberat, descatusata din plasele spaimei. Cum de au disparut toti oamenii? In total eram zece, cum de am ramas eu sigur, iar noua oameni au diparut in abis? Mai mult, eu m-am trezit in mijlocul unei furtuni supranaturale. De ce nu m-au trezit cand furtuna a inceput sa dea semne ca va veni?
Gandul ca totul era ireal mi-a acaparat mintea pana cand un alt val urias a maturat puntea. Lemnul vechii corabii a scartait cantand o simfonie stranie, nascand doar sentimente de spaima si panica. Varful navei strapungea abisul apei ca o sabie incercand sa se lupte pentru viata mea.
Am incercat sa merg sa-i caut pe marinari, dar puterea luptei dintre malefica furtuna si coltul meu de Rai, corabia, m-a făcut sa ma impleticesc si sa cad in genunchi pe puntea uda. Am vrut sa ma rog, dar trupul meu a continuat sa cada pana cand mi-am lipit obrazul de lemnul ud, care acum era aspru. Eram singur. Am ramas singur. Toti ceilalti au disparut, m-au abandonat in Iad. Sufletul meu s-a inegrit de ura fata de acei oameni, care semanau cu niste animale. O forta intunecata a pus stapanire pe mine si am inceput sa zbier. M-am eliberat. In curand am fost condamnat la singuratate si de acea forta blestemata.
Un firisor de sange s-a scurs in apa de pe punte, incepand sa se joace, amestecandu-se in rotocoale si cerculete. Am zambit obosit si resemnat. Am stat asa pentru mai multe minute, pana cand obrazul meu nu a mai rezistat durerii. Fata mi s-a schimonosit, raul punand stapanire pe mine. Un foc s-a aprins in mine, dar s-a stins repede lasand in urma doar cenusa unei sperante. Un alt val m-a biciuit. Un zambet ironic mi-a acaparat fata, transformandu-mi privirea intr-una cutezatoare. Un catarg a cazut cu zgomot supranatural, cu un brat pe trupul meu. Durerea nu am mai simtit-o, corpul meu era deja frant. Panza m-a acoperit. Pe dinauntru eram gol. Am renuntat sa ma mai zbat, sau chiar sa-mi mai pese de ce mi se va intampla.
„Macar acum sunt aparat de apa rece.”
I-am multumit corabiei pentru ca s-a luptat pentru viata mea, acest lucru fiind ultimul pe care l-a mai putut face. Mintea s-a eliberat de trupul meu, speriata, lasa de ce s-ar putea intampla.
„Oare cat timp a trecut de cand lupta a inceput?”
„Micul meu infinit” a fost ultimul meu gand, inainte sa-mi inchid ochii. De atunci am cazut intr-un adanc somn, nemaisimtind miscarea furioasa a corabiei, care era invinsa de o forta tenebroasa, abisala.