O pendula inchisa in cadrul ei de lemn, misca timpul din stanga in drapta. E multa liniste in jur, iar oamenii dinauntrul Bisericii par a sti un anume cod al comunicarii prin semne, parca oamenii de aici au uitat sa vorbeasca, servesc unei zeitati la care cuvintele sunt de prisos. Doar de privirile lor mai au nevoie.

Un bunic isi aduce copii la Biserica sa-i inchine. Pare sever, dar acest om stie sa planga atunci cand se roaga.

Doar picturile te privesc in ochi si iti mai spun povesti, ceea ce a fost si ce este inca, trecutul lor, dar si trecutul celui care le-a zamislit acolo. Biserica Kretulescu si pictura ei sunt vechi, la fel si originea lor.

Intuneric si stralucire, mister si taina, murmur plapand de rugaciune, miscari suave printre sfintele cruci, totul in jur e sfintenie si te cutremuri. Cum de nu esti si tu la fel? De ce nu te rogi la randul tau pamantene? Se rostesc rugaciuni umile catre cerul innorat, se indreapta spre lumina de dincolo.

Aici vine si se pleaca orice genuchi, aici oricine plange si toti avem nevoie de Creator, aici suntem una in simtiri si robii acestui pamant, care musteste de sufletele plecate. Aici au fost legate iubiri, aici s-au desfacut casnicii de-o viata, la trecerea inspre moarte, aici am fost scaldati la pruncie si tot aici venim sa ne adapostim parintii, in mormintele tacute.

Lemn, mult lemn, rosu in fetele de masa, cateva flori albe stranse laolalta de o vaza, focuri aprinse si aceeasi bataie de tic tac, ce ne impinge necontenit inspre moarte.

Totul curge! Sunt pe contrasens, le privesc in ochi si le las sa treaca. Sunt intre oameni si zambesc. Zambesc pentru ca sunt inca in viata, pentru ca pentru moment nu simt povara. Astern printre zambete si ironia a ce mi se intampla, nu e decat o poveste pe care o simt in mine undeva, dar nu e nimic real. Totul este din mintea mea! Iar acum aleg sa ma bucur, nimeni nu stie daca va mai fi un maine…