Acum toate se misca foarte repede, dintr-o ipostaza in alta, dintr-un sens in altul, de la un spatiu inchis catre necunoscut, parca menite astfel incat sa-ti sporeasca incertitudinea.
Nu stii ce sa alegi, ce va veni, cum te vei simti, dar tot trebuie sa alegi, fie ca vrei sau nu, fie ca esti pregatit, sau nu.
Dar daca gresesti? Atunci cine va plati pentru simplul fapt ca nu ai fost pregatit sa alegi? Nimeni, in afara de tine si de viata ta! Refugiu nu exista, doar abandon.
Ori lupti cu tine si cu ceilalti, ori viata ti-o consumi intr-o dimensiune necunoscuta si lasi viata sa te traiasca, in loc de a o trai tu pe ea.
Esecul reprezinta calea. Fiecare greseste, sau cel putin asa se spune ca nu exista om fara pata. Cum faci fata esecului, dezamagirii, cat de consolidata iti este credinta in scopul in sine, iata adevarata provocare! Esecul poate fi cel care iti va deschide un drum nou sau nu. Depinde de cine? Oare nu exista o lectie de invatat din fiecare greseala, oare nu prin asta ne reglam busola pentru a ne verifica ruta catre succes?
Ar trebui sa nu ne mai surprinda efectele deciziilor, dar din cauza orbirii noastre timpurii, totusi efectele devin neasteptate, uneori catastrofale. Unii dintre noi nu ne mai revenim chiar. Poate ar fi mai bine daca am cunoaste dinainte ce se va intampla, sau macar sa intuim. De ce nu mai avem aceasta capacitate? De ce ne luptam cu lucruri pe care nu le vom invinge poate niciodata? De ce nu ne invingem demonii?
Alergam neincetat dupa un punctaj, dupa ce il obtinem, realizam ca altul si mai mare ni se pregateste, daca mai alergam putin. Si o facem, alergam, il cucerim, dar de data asta ne-am promis odihna la finalul cursei, dar acum nu avem timp, trebuie sa o luam altora inainte, celor ce sunt inaintea noastra si au forte proaspete si mintea clara. Poti alerga in sens invers, daca iti este eminamente necesar? Acesta este oare sensul de mers?
Trebuie sa existe o cale de mijloc. Da! Presupunerea. Avem 50% procente de reusita. Daca aproximezi bine, vei reusi, daca nu, revii iar ceea ce ai fost. Doar un alergtor.
Oare in asta consta? Castiga cine alearga mai mult si mai repede? Oare nu avem indicatoare pe drum care ne insotesc? Cand stim ca am ajuns? Cand e suficient? Admiram oare si privelistea sau conteaza doar sa ajungem?
Ce frumoasa este viata ar spune unii, cat de decenta si cuminte este pentru altii, zbuciumata si plina de efecte speciale pentru unii dintre noi, iar pentru altii … nimic. O poteca strabatuta cu greu, anevoie, urcus si coboras si dintr-o data creatoarea unui hau, din care unii nu vor mai iesi niciodata. Avem surpriza uneori, dupa ce am obosit de viata, sa nu mai regasim in noi scopul pentru care am alergat atata amar de vreme. Am uitat sa ne reglam busola? Am uitat de noi!
Cu ce au gresit? De ce fiinte cugetatoare? Cine isi bate asa joc de noi? Meritam mai bine? Intrebari si iar intrebari si ele nu se vor sfarsi niciodata. Chiar daca suflul nostru se va opri. Vor continua sa existe! Pentru eternitate, in celelalte lucruri care vor continua sa existe si in care continuam si noi sa existam. Ele amintesc de noi. Nu murim, ci suntem vesnic in incertitudinea acestei lumi.