Cum s-a crapat de ziua, am pornit cu un singur gand catre apele intinse ale mării. Gandul, nici pomeneala sa fi avut de-a face cu marea, dar iata cum, prins in incercarea repetata a valurilor cu laba dezgolita a piciorului, am uitat cu desavarsire. De fapt, parca nici nu eram de-al locului si mult mai sigur ca din apa iesisem pe uscat, iar dorul marin ma tragea in aceeasi matca.

*

Un pasaj din carte il buimaci cu totul. Ii dadu drumul inconstient si, cu paginile rasfirate si cateva file rasucite din pozitia normala, cartea ii imbratisa pieptul. Intoarse capul si auzi zgomotul miscarii, dar si propria inghititura involuntara si sunetul limbii ii parura ca un tunet intr-o catedrala.
Pianul din colt era un companion tacut si prafuit. In acel moment, asa tare isi dorea o pisica zvapaiata care sa ii striveasca stingherele clape, incat o putea vedea deja, o putea simti si prevesti. Era acolo, calcand delicat si totusi sigur si apasat, incat fiecare clapa scotea un zgomot prelung si infernal. Vecinii erau innebuniti, iar el zambea profund satisfacut.
Apoi, dintr-un salt felin, fu in bratele lui. Barbatul stranse pisica mare si catifelata si ii scarpina falcile cu blandete.
-Ce faci tu, cotoiule, hm? Cotoiul torcea frenetic; apoi, dintr-un alt salt spre podea, redeveni imaterial.
Barbatul se intoarse la cartea sa mult indragita, continuand pasajul cu pricina: „…si regasirea nu va mai parea un vis”.