“Oare de ce? Cum se intampla ca tocmai eu?”
O clipa doar si muntele din scrum se darama. Nu raman decat visele arse la pamant, culcate acum la poalele lui, fumegand. Cine sa le mai auda sau cine sa le mai implineasca?
Un biet caine haituit de foame, nu poate ramane insensibil, schelalaie a jale.
Intr-o incapere umeda, cu colturile scaldate in igrasie, unde parca salasluieste doar mizeria infratita cu saracia, se vede o unda de Lumina prin crapaturile unor caramizi si prin varul umflat, gata sa cada, numai la o simpla atingere.
Cineva inauntru isi tine respiratia sa, inceata si rece, departe de a celor de afara. Imbracat in imparatia lui, ca un cersetor, zdrentuit si murdar, se intreaba razand, cu ochii inchisi, de ce ploaia se mai revarsa din cer peste ei, de ce se aduna in palcuri langa stanca sparta, ascunsa in desisuri, de ce venind grabita se pravaleste vesela in vale, cuprinzandu-si mama in brate, cufundandu-se si devenind una cu ea, de ce curgand ne spala de necuratie?
Este inchis in singuratate si numai speranta si mica sa Lumina ii mai incalzesc trupul sau vatamat de ani.
Se mira, se inspaimanta, cutreiera incaperea de la un capat la celalalt se chinuie sa alunge fantasma chinului cat mai departe de el, incercand sa ramana cu ochii pironiti in Lumina.
“Va iesi el din temnita” isi promite “Va trebui sa fiu eu cel care reuseste! Nu voi sta aici o vesnicie!” Asadar cu mainile tremurande si gandurile goninidu-i fara astampar, scobeste parca in sufletul lui pentru si mai multa Lumina. Nu pare sa fie prea usor, peretele nu vrea sa cedeze, a fost construit in ani, de generatii. Dar nu se da batut!
Cu unghiile tocite pana la carne, reuseste sa soata prima caramida, dar inca nu e afara! Aerul rece si curat, pe care il respira cu nesat, ii umple pamanii de bine. Isi acopera ochii la inceput, “Doamne cat am stat in intuneric…” isi spune si desprinzand usor mana, lasa fasia alba sa-i scalde geana, incepe sa intrevada dincolo, zareste ca prin ceata.
Si sapa din nou. Sufletul ii arde pe dinauntru, i se strange stomacul, simte ca durerea care pune stapanire pe el nu il va mai parasi niciodata. Indoielile ii dau tarcoale “Oare deja am obosit doar de la o caramida? Oare sa fie el cel care iese la lumina sau ii va ramane sufletul inchis pe vecie in putregaiul inchisorii? Oare nu au incercat si altii sa iasa? De ce tocmai un muribund ca el sa reuseasca?”
Cu fata schimonosita de durere si cu o sudoare rece pe fruntea brazdata, ajunge sa tina in mana inima peretelui ce-l desparte de libertate. Zvacneste intr-un tipat si sparge si ultimele ganduri care il mai tineau departe de Ea. Se aude pana in departare salba lui.
Acum zidul daramat se pravaleste le picioarele lui. Se uita in jur si nu mai sunt zabrele, nu mai sunt nici ceilalti detinuti si parca nu se mai aud nici garzile care patrulau. Acum e liniste deplina. Descult paseste pe gramada de bolovani sa vada necuprinsul. In zare se vede muntele de scrum. Inima-i bate cu putere parca sa-i sparga pieptul!
Acum e un om liber! Acum inchisoarea din sufletul sau e zdrobita! Acum poate sa vizese si sa cladeasca!