Isabel si apele diavolului ilustreaza continua tensiune a spiritului lui Eliade intre magic si mistic, intre vointa si har, intre autorealizarea eului si pierderea de sine in Dumnezeu, vizibila si in foiletoanele pe care le trimitea Cuvantului, in ciuda faptului ca Itinerariul spiritual (1927) parea sa fi inchis ciclul evolutiei sale de la teosofie la ortodoxie. Nehotararea de a se desprinde pe de-a-ntregul din orizontul indumnezeirii magice, al crearii sufletului nemuritor prin vointa si efort propriu, a primit hrana noua odata ajuns in India. Metafizica realista de care vorbeste in roman se dovedeste a fi aproape un sinonim pentru tantra. Ea este pusa in termenii manifestarii realului prin joc si a creatiei prin logos, asa cum sunt intelese de filosofia indiana (mai precis, asa cum o intelegea Eliade atunci). Liviu Bordas